Să laşi ca să domnească-n tine,
Pe tronul inimii Iubirea,
Cu calităţile-i Divine:
Dreptatea, pacea şi sfinţirea.
Iubirea ta să nalţe-ntruna
Adevărate stăvilare,
Spre a opri pe totdeauna
A urii cruntă revărsare.
Mustrarea să îţi fie blândă,
Nu într-un duh de judecată,
Căci Judecata spre osândă
O are doar Cerescul Tată!
Cuvântul tău în orice vreme
Să mângâie, să liniştească...
Tu să fii servul ce se teme
Cu vorba lui, să nu rănească.
Ţi-ai pus vreodată întrebarea:
Ce eşti tu, grâu sau eşti neghină?
Arzi tu cum arde lumânarea
Ca să poţi fi în jur lumină?
Cât zel şi câtă renunțare
Ai pus în a-ţi iubi vrăjmaşii?
Sau ura cu înverşunare,
Pe-a ei cărări, îţi poartă paşii?
Te-ai înrăit şi mergi 'nainte
Crezând că tot ce faci e bine...
Dar în a urii reci morminte
Zac fraţii tăi, ucişi de tine!
Alungă duhul judecății
Cât încă-i vremea cercetării...
Dezleagă lanţul răutăţii,
Nu mai fi rob neascultării!
Nu aştepta vremea-mpietririi
Când dragostea să-ţi fie stinsă
Şi-n tine flacăra Iubirii
Să nu mai poată fi aprinsă...
Primeşte-n viaţa ta Iubirea
Căci Veşnicia-n iad îi paşte
Pe cei ce mai trăiesc în ură
Fiindcă ura... monștrii naște!
Amin! Martie 2000 - Ilie Belciu